Iluzii și deziluzii în vremea comunismului
În februarie 1948, în clădirea fostului Arsenal, Tribunalul Militar București pronunța sentința în lotul PNŢ- Ion Diaconescu. Aceeași clădire fusese martora unei alte farse judiciare cu un deceniu în urmă, când se pronunțase sentința în procesul Codreanu. În ciuda așteptărilor de pedepse mici, sentințele pronunțate erau de 10, 15, 20 de ani. În loc de disperare, aceste sentințe erau întâmpinate cu aplauze, o reacție surprinzătoare care avea la bază o convingere și mai surprinzătoare.
Naivitate sau optimism?
Condamnații erau convinși că situația se va rezolva în foarte scurt timp și că acest proces va rămâne ca o pagină glorioasă în biografia fiecăruia dintre ei. Această credință în schimbarea inevitabilă și favorabilă a generat un moment interesant: cei care primiseră pedepse mai mici priveau cu invidie spre cei „norocoși”, care fuseseră condamnați la pedepse grele.
Reflecții retrospective
Memoriile din Temnița, scrise în 1985, oferă o perspectivă asupra sentimentelor din 1948, într-un moment în care comunismul părea etern. Autorul, Ion Diaconescu, privește cu o oarecare ironie și batjocură naivitatea celor din boxă. În ciuda aparenței de naivitate, convingerea din 1948 nu este atât de ridicolă în retrospectivă. În 1948, inculpații aveau experiența proceselor politice anterioare și știau că eternul crezut de unii în 1938 a devenit trecător în 1940.
Trădări și lepădări în politică
În politica post-decembristă, lepădările de oameni politici au devenit o practică comună. Un exemplu este Mihai Răzvan Ungureanu, care s-a lepădat de Traian Băsescu, deși acesta din urmă îl susținuse în cariera sa politică. Aceste lepădări, care aduc beneficii personale pe termen scurt, pot avea consecințe grave pe termen lung, atât pentru cei care se lepădă, cât și pentru societate în ansamblu.
Sursa: Top Secret Craiova
